De-ale gurii din bătrâni: salata de vinete

Se aleg pătlăgele vinete nu prea mari, cu luciu încercănat și brumat, vînjoase sub apăsarea degetelor. Se coc bine pe toate părțile răsucindu-le coada verde deasupra unui grătar încins, după care se scot pe un fund lustruit, udat cu apă rece, și se curăță repede de coaja sfarojită, așa fierbinți cum sînt, stropindu-le pe fiecare cu untdelemn ca să le rămîie carnea albă ca laptele. Abia acum se toacă mărunt, ca la schit ceasurile de rugă, cu un satîr de lemn, pînă cînd obosesc de tot și-s ca o spumă, picurînd mereu peste ele, cu socoteală zgîrcită, untdelemn. Vinetele bătute astfel au două deosebite dichisuri, fără de care gustul lor nu-i întreg, iar bucuria gurii nu-i deplină: unul ar fi ceapa mustoasă de apă, dar căpățîna albă, mărunțită ca grîul pentru pomeni, cu care se amestecă din vreme ca să se răcească împreună, să-și împrumute duh; altul este însoțirea cu ardeii copți, zăcuți în aburul lor într-o strachină acoperită și beliți de piele, tăvăliți prin oțet slab subțiat cu untdelemn.

(Octavian Stoica, De-ale gurii din bătrâni)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *