De obicei consum varză cu scăricică, cu kaiser, cu cârnați, cu varză. Ce? Ce-am zis!? Varză cu varză am zis. Da, eu mănânc varză călită cu salată de varză, ce-i așa?…
Atunci când am căpătat o rață de la finii din Alexandria, am zis să-ncerc ce nu mai încercasem.
Am trecut prin Obor, am cumpărat o varză dulce, bine îndesată (de vreo 3 kile, așa), crenguțe de mărar uscat și-am pornit spre vastele apartamente.
După decongelarea raței (n-am mătrășit-o eu, ședeți blând), dezosarea și spălarea ei în prealabil, ca să nu mai rămână fir de sânge (dacă nu aveți prealabil, e bun și-un lighean din plastic), am luat-o de piept și i l-am prăjit un pic în tigaia din ceramică, cu pielea în jos, fără ulei (are rața grăsime destulă dacă a fost crescută și hrănită cum trebuie).
Separat, în timp ce ăsta sfârâia în tigaie și mirosea de mamă-mamă!, am tocat varza cu satârul ca la carte, adică aproximativ trei sferturi din ea au rămas pe tocător și mai mult de un sfert a ajuns pe podea, pe blat, pe aragaz, pe pereți, în chiuvetă etc. Pe urmă, am frecat-o cu sare și-am pus-o în ceaunul din fontă, să scadă, peste o ceapă mare, tocată și călită dimpreună cu o lingură din grăsimea lăsată de rață în tigaie.
Am tăiat pieptul în fâșii de-un deget, ca să nu ne batem pe bucata întreagă ulterior, l-am pus în ceaun peste varză, am potrivit totul din sare și piper, i-am adăugat și-o crenguță de mărar uscat, un capac deasupra și-am uitat rața-n oală, pe foc mic. Nu de tot, ci doar până s-a înmuiat crucifera corespunzător (varza călită nu trebuie nici să scârțâie-ntre dinți, dar nici să ajungă terci).
Bulion, ardei și alte accesorii nu i-am adăugat, pentru că am vrut să simt strict gustul de rață cu varză.
În schimb, merge-un colț de pâine cu maia din piața Obor, de la etaj, numa’ bun să-ntingi în zeamă cu el, o ceapă spartă și frecată cu sare și-o ceșcuță cu țuică de prune. Care are. Care n-are… n-are.
